Ioana Cuzino

M-am măritat cu EL la 24 de ani. După nuntă, eram la o masă în famile și soacra mea se uita tare insistent la mine. Doamne, ce mi-a făcut. Au urmat zile de chin, așa o pacoste de femeie. Până într-o zi când am pus la cale un plan. De necrezut ce lecție i-a dat SOACREI și ce s-a întâmplat după aproape 20 de ani

M-am măritat la 24 de ani și căsnicia mea s-a învârtit în jurul soacrei mele, din cauza căreia aproape că ajunsesem să-mi doresc să mor! Până într-o zi!

Am crezut că dacă faci o greșeală, ea se va întoarce, după un timp, împotriva ta. Credeam că există o lege a compensației și că roata destinului se întoarce atunci când te aștepți mai puțin.

Mi-am dorit mereu să fiu independentă. Am simțit nevoia să mă retrag într-un spațiu al meu, unde care să nu fiu deranjată de nimeni, o intimitate a mea. Reușisem să-mi împlinesc dorința. Doar că după ce m-am măritat, lucrurile s-au schimbat. Doar Dumnezeu și voința mea puternică m-au apărat să ajung în pragul nebunie. Vă povestesc de îndată totul, pe-ndelete…

Am crescut la Timișoara. Părinții mei nu erau avuți, dar s-au străduit mereu să îmi ofere tot ca să am o copilărie fericită. Am terminat Facultatea de Mecanică din oraș și am găsit un loc de muncă la București. Voiam să merg în Capitală, tocmai ca să fiu independentă. Părinții mei s-au opus:

— Ce să faci tu acolo, fată, unde nu cunoști pe nimeni? Rămâi aici, ne ai și pe noi aproape să te ajutăm cu ce putem… îmi spunea mama.

— Eu am câteva relații la care voi apela pentru tine… Ai putea să faci carieră foarte bună și în Timișoara, ce-ți trebuie ție Bucureștiul, să te îndepărtezi de noi? zicea tata.

Dar eu aveam 23 de ani și voiam cu orice preț să părăsesc orașul natal, care mi se părea plictisitor. Am promis că îi voi vizita cât pot de des.

În București, m-am instalat într-o garsonieră cochetă, dar n-am stat prea mult acolo. După un an, m-am măritat cu un coleg de serviciu. Avea un singur defect: o mamă rea și capricioasă. La început, am încercat să mă apropii de ea. Să nu mai spun că urma să locuim împreună. Credeam că îmi iese, dar nu…

După nuntă, eram la o masă în famile și soacra mea se uita tare insistent la mine. Doamne, ce mi-a făcut. De față cu toată lumea, cu un ton disprețuitor și ironic, mi-a spus:

— Fiul meu nu mi-a spus că știi să mănânci și să folosești tacâmurile așa de frumos… Felicitări, dragă!

Probabil că, în mintea ei, mă credea o amărâtă venită de la coada vacii.

A urmat ceva mult mai rău. Jignirile au început să curgă imediat când m-am mutat în casa ei.

— Cătălina, te rog să nu-mi faci dezordine prin casă… Sfeșnicul de argint de la tata stă numai sub oglinda venețiană primită de la mătușa. Iar de caseta aia muzicală nici măcar să nu te atingi, că acolo sunt lucruri de-ale mele personale…

Inspecta frigiderul și, inevitabil, urma:

— Octavian, ai doar un singur fel de mâncare? Soția ta nu știe să gătească?

Coșmarul continua când îi spunea fiului ei, de față cu mine:

— Am cunoscut o familie de doctori care au o fată foarte drăguță, studentă și ea tot la Medicină. Nu vrei să ți-o prezint și ție?

El încerca să o ignore, însă ea ura asta. O interesa tot: când plecăm de acasă, unde mergem și la ce oră ne întoarcem. Uneori intra noaptea peste noi în cameră, ca să-i spună lui Octavian că o doare ceva. Se credea tot timpul foarte bolnavă, însă noi știam că nu e așa.

În cele din urmă, am hotărât împreună cu soțul meu să nu mutăm, că așa nu se mai putea. Ne-am făcut bagajele și am găsit o chirie. Am răsuflat ușurată: scăpasem de chin!

Ulterior ne-am luat un apartament cu credit și am făcut un copil. Aveam, în sfârșit, viața pe care am visat-o, liniștită și armonioasă.

Pe mama lui trebuia s-o suport doar la sfârșitul săptămânii, pentru că ne vizita. Totul a fost bine și frumos preț de 23 de ani.

După ce fiica noastră a terminat facultatea, avea aceeași dorință de independență pe care o avusesem și eu odinioară. Am vrut să o ajut și să-i iau o garsonieră pentru a se muta singură.

Dar nu aveam bani și exista o singură soluție: vindem apartamentul soacrei și ne mutăm toți într-un apartament cu două camere.

— Ce mai poate să ne facă? a zis soțul meu. Abia se ține pe picioare… Azi, mâine se prăpădește… Oricum, ar fi bine să am grijă de ea. E mama.

Soacră-mea era încântată de idee, cu o singură condiție:

— Vreau și eu două mii cinci sute de euro! Am nevoile mele…

I-am dat banii, cu gândul că n-are unde să-i cheltuie și că tot nouă ne-ar fi rămas.

I-am lăsat banii, pe care și i-a pus în caseta cu „lucruri personale”. Câteodată, o surprindeam noaptea cum și-i număra pe ascuns.

În primele luni a cotrobăit toată casa. Mereu ne întreba ceva de genul:

— Mi-ai văzut geamantanul din piele neagră?

Fiu-său îl aruncase cu mulți ani în urmă.

— Ce vrei să faci cu el? Unde vrei să pleci?

— La Paris…

Abia se putea mișca dintr-o cameră într-alta, darămite să plece în țări străine… în fiecare dimineață, se trezea înaintea noastră, se machia și se ruja, după care începea să umble prin casă, noul ei univers. Pentru că noi eram cei care-i făceam cumpărăturile, era tot timpul convinsă că o înșelăm la bani. Studia bonul de casă:

— Aici sunt și cumpărăturile voastre, nu numai ale mele…

Inutil să mai adaug că refuza să contribuie fie și cu un leu la întreținere, la lumină sau la telefon. Cum pretindea că nu are nevoie de medica-mente și, deci, nu cumpăra nici măcar o pastilă de durere de cap, cea mai mare parte din pensia ei îngroșa teancul de bani din caseta cu lucruri personale. Dar era din ce în ce mai ramolită… Cel mai tare se supăra că nu-i făceam conversație.

Cred că i-ar fi plăcut și să dansăm și să cântăm în jurul ei. Nu putea înțelege că nu avem ce vorbi cu o bătrână aproape surdă, pretențioasă și ruptă de realitate. Când n-o băgam în seamă, începea să plângă sau cânta cu o voce pițigăiată melodii franțuzești.

Alteori, erau momente când scleroza depășea orice închipuire. Intr-o zi, ne-a povestit cum, cu o seară în urmă, se uita la televizor și…

—… oamenii din televizor au început să iasă de acolo și m-am trezit cu ei pe cap. Erau la mine în cameră și voiau să petreacă, iar eu mă tot răsteam la ei. S-au supărat și au început să facă pipi prin cameră, peste tot…

De fapt, ea nu mai apucase să ajungă la toaletă și se scăpase pe ea. Ne-am gândit și la o altă ipoteză: că era foarte lucidă când povestea și că voia să justifice mirosul din cameră ca să nu ne supărăm pe ea. Dar de unde atâta imaginație?

Simțeam că înnebunesc! Când ajungeam obosită de la muncă, preferam să beau ca să uit. Nu puteam să mă culc decât seara târziu, când se culca și ea. Sătulă de hachițele ei, i-am propus s-o mutăm în garsoniera fiicei noastre, pe care intenționam s-o aducem înapoi acasă. Nici n-a vrut să audă:

— Mă dați afară! Eu sunt proprietară aici și n-aveți voie să mă dați afară!

Era de-a dreptul tiranică. Mă gândeam de multe ori că eu sunt cea care plătește pentru faptul că, la nouăsprezece ani, mi-am părăsit părinții, i-am lăsat singuri și am plecat în lume. Acum trebuia să suport în casă o babă nebună, care nu era bună de nimic.

Părinții mei de la Timișoara îmbătrâniseră și ei văzând cu ochii. Avea grijă de ei o verișoară de-a mea, o femeie foarte devotată. Nu mai apucasem să-i văd de câțiva ani buni.

Într-o zi, m-a sunat verișoara mea și mi-a zis că tata s-a internat în spital. Avea cancer. M-am simțit cumplit de vinovată și am fost convinsă că soacră-mea, care, n-avea de gând să moară și care se supraalimenta ca să trăiască, era pedeapsa mea, crucea pe care trebuia s-o port cu resemnare.

Ne-am hotărât să mergem la Timișoara trei zile, să-l vedem pe tata. Bine, bine, dar cu cine să o lăsăm pe babă? Fata noastră s-a oferit să stea cu ea, dar soacră-mea nici n-a vrut să audă.

Pe unica ei nepoată n-o mai recunoștea de mult și o saluta cu „Bună ziua, doamnă!”.

Până la urmă, nu a avut ce face și a acceptat situația. Chiar a doua zi, am primit un telefon de la fiica noastră: soacră-mea murise. Se prăpădise pur și simplu, în fotoliul ei, în timp ce-și număra banii.

Comentarii

Website-ul foloseste cookies. Continuarea navigarii pe website reprezinta acordul tau privind prevederile aplicabile disponibile aici.x